Am mai făcut şi acum câţiva ani astfel de teste, diferite în privinţa întrebărilor dar la care am primit un acelaşi răspuns.
Pentru cititorii mei fideli:))
Cu 6 ore în urmă
Cel mai important lucru în viaţă...
Mereu stau şi încerc să îmi dau seama cum ar trebui să îmi prioritizez viaţa şi, deşi uneori trăiesc cu falsa convingere că am găsit un răspuns, descopăr în clipa imediat următoare că m-am înşelat şi că încă o dată nu îmi pot duce la împlinire obiectivul.
Acum, întrebarea mea este... care este cel mai important lucru în viaţă? De ce trăim şi pentru ce merită să ne zbatem?
Şi aici... mi se poate tăia firul din scurt argumentându-se că răspunsul diferă de la o persoană la alta şi că nu este acelaşi pentru toată lumea. De aici şi faptul că suntem diferiţi... dar totuşi, de ce ni se presupun anumite lucruri ce se află în afara ariei noastre de acoperire şi de ce răspundem solicitărilor? De ce greşim şi ne reorientăm crucea după fiecare vânt, înspre Est şi nu o putem fixa în pământ odată pentru totdeauna? De ce trebuie mereu să luptăm cu morile de vânt pentru a atinge idealurile altora când, ele nu ne aparţin. Numai de dragul celorlalţi? Dar oricum niciodată nu vor ştii că nu ne descriu şi că am trăit viaţa într-o manieră nefericită numai pentru a nu le dezamăgi aşteptările cu privinţă la persoana noastră. De ce trebuie să ne ghidăm după ce fac alţii ca noi... când de fapt suntem unici, suntem diferiţi, gândim diferit, visăm diferit şi ne manifestăm diferit, aşadar nu suntem ca ei. De ce trebuie ca scenariul să fie mereu acelaşi, cu o zi ce se încearcă a fi fericită, distrusă de neprevăzutul Celuilalt? De ce? M-am săturat să fiu o victimă a societăţii de valori din care trăiesc şi m-am săturat să fiu minoritatea ignorată din majoritate. Creierul meu deja stagnează. Aura mea s-a înnegrit de atâta ură pe care ceilalţi şi-o revarsă involuntar şi asupra mea. Sunt deja scârbită de dorinţa altora de a mă transforma într-un exemplar de muzeu. Nu sunt unul.
Ca o consecinţă a celor de mai sus adaug faptul că nu vreau să îmi pierd copilăria şi singurele momente de linişte, ocazii de a sta în mijlocul familiei şi a prietenilor, respectiv weekendurile şi vacanţele făcând lucruri forţat. Nu îmi place să caut informaţii pe care să le uit, numai fiindcă sunt o elevă conştiincioasă care îşi face temele cu jenă. Nu ştiu unde vrea să mi se oprească ceasul, nu ştiu câte zile mai am de trăit şi cât timp vor mai fi oamenii aceştia minunaţi în viaţa mea, aşa că vreau să profit de clipele mele... pentru că niciun bugetar, niciun profesor, niciun guvern şi niciun om, pe caz general... nici chiar Dumnezeu... nu îmi va mai reda timpul, niciodată nu voi mai putea trăi aceşti 17 ani pe care acum din nefericire îi pătez cu amar şi regret, în căutarea sinelui. M-am plictisit deja de veşnica pedeapsă care oricum niciodată nu are drept urmare ambiţionarea noastră (sau a mea cel puţin)... şi mă enervează că nu au sesizat că, cu cât mă lovesc mai tare cu atât întorc mai lejer şi obrazul celălalt şi mă afund în prostia mea. Şi oare de ce? Pentru că şcoala asta m-a transformat într-o crizată. Nu îmi mai cunosc familia, valorile, sunt o victimă a propriilor mele sentimente refulate. Am trudit să arăt cine sunt şi niciodata nu am fost cine vroiau ceilalţi să fiu... pentru că nu sunt perfectă. Am obosit. Am obosit să mai plâng nopţile gândindu-mă că iar voi dezamăgi, am obosit să uit să mănânc şi să îi stresez pe ceilalţi din jurul meu fiindcă nu-mi valorifică viaţa şi nu mă consideră drept prioritatea lor. Dar stai... nu crezi că e greşit? Oare nu eu am uitat, în acest fel, să îmi trăiesc viaţa? Vreau să trăiască alţii în locul meu, vreau să se bucure alţii de mine, dar de ce? Pentru că eu nu mai am forţă. Nu mai sunt în stare. De ce să mă întind mai mult decât îmi permite plapuma? Pentru că sunt alţii puşi pe ambiţii? Eu nu mai pot face asta în continuare. Cosider că a venit vremea să nu mă mai sacrific pe mine şi să trăiesc în armonie cu lumea mea. Nu cu lumea altora.
Şi ce frumos ar fi să poată fi atât de simplu... să trag linie, să fac un calcul şi de mâine să o iau de la zero, fără resentimente, fără temeri, să uit cine am fost şi să nu mă mai gândesc la cine voi fi. Dar e dureros. E dureros că nu am cum să fac acest lucru, e dureros ca de unsprezece ani mă mint încontinuu din dorinţa de a fi un elev bun, un elev model, un om de succes, dar niciodată nu am ajuns acolo. Şi ce e mai rău e că toată această situaţie nu are un impact asupra şcolii - adică asupra nucleului - ci asupra vieţii mele sociale. Nu am chef de oameni. Nu îi mai suport. Am obosit atât de rău încât nu mai vreau să socializez, m-am pierdut definitiv în această lume şi mi-e aproape imposibil să mă mai trezesc acum. Şi ce fac eu cu viitorul meu? La ce mi-a folosit că m-am zbătut... dacă rezultatul nu mi-a adus decât frustrare şi supunere?
Este adevărat că şcoala este serviciul nostru, este cât se poate de adevărat că pentru noi muncim, dar m-am săturat să mor pentru a îndeplini cerinţele suplimentare, care... lasă-le să fie acolo că poate odată (după ce mori eventual) o să îţi folosească, pe care să mi le dea şefii. Nu suport şefii. Şi mai e o problemă. Toată viaţa (asta până să mă izbesc de acest "regim dictatorial"), mai exact la mama acasă am fost învăţată să fac ce îmi spune conştiinţa. Ba chiar se lăudau cu mine şi conştinciozitatea mea. Acum ce să mai fac cu această "conştiinţă" dacă deja cerinţele depăşesc ceea ce eu numeam "plăcere/necesitate" de a îndeplini o sarcină.
Uneori îmi pare rău că nu m-a făcut mama o repetentă, fără pic de conştiinţă şi care să şteargă băncile şcolii de praf cu prezenţa, afişându-mă ca obiect de mobilier ori decor. Să fi fost o epavă. Poate aveam acum o viaţă mai împlinită, poate nu mai trăiam cu frica zilei de mâine şi grija de a nu dezamăgi, poate că nu mai existau tărâmuri pe care să parcurg cu o dorinţă colosală de cunoaştere, dar care (dorinţă) să se izbească de zidurile raţiunii şi a acelor norme morale pe care de mică mi le-am impus. Poate că dacă aş fi fost aşa nu mai avea toată lumea pretenţii înalte de la mine şi poate astfel mi-aş fi permis să fiu un om. Nu un erou. Nu un geniu nebun şi neînţeles. Ci doar un simplu om. Dar, din nefericire... soarta a avut alte planuri cu mine.
Aşadar, după o atât de lungă şi încărcată emoţional pledoarie revin la întrebarea mea iniţială... care este cel mai important lucru în viaţă? Noi pentru ce trăim? Ce vrea Universul de la noi...? Şi mai ales... cine suntem noi?
Acum, întrebarea mea este... care este cel mai important lucru în viaţă? De ce trăim şi pentru ce merită să ne zbatem?
Şi aici... mi se poate tăia firul din scurt argumentându-se că răspunsul diferă de la o persoană la alta şi că nu este acelaşi pentru toată lumea. De aici şi faptul că suntem diferiţi... dar totuşi, de ce ni se presupun anumite lucruri ce se află în afara ariei noastre de acoperire şi de ce răspundem solicitărilor? De ce greşim şi ne reorientăm crucea după fiecare vânt, înspre Est şi nu o putem fixa în pământ odată pentru totdeauna? De ce trebuie mereu să luptăm cu morile de vânt pentru a atinge idealurile altora când, ele nu ne aparţin. Numai de dragul celorlalţi? Dar oricum niciodată nu vor ştii că nu ne descriu şi că am trăit viaţa într-o manieră nefericită numai pentru a nu le dezamăgi aşteptările cu privinţă la persoana noastră. De ce trebuie să ne ghidăm după ce fac alţii ca noi... când de fapt suntem unici, suntem diferiţi, gândim diferit, visăm diferit şi ne manifestăm diferit, aşadar nu suntem ca ei. De ce trebuie ca scenariul să fie mereu acelaşi, cu o zi ce se încearcă a fi fericită, distrusă de neprevăzutul Celuilalt? De ce? M-am săturat să fiu o victimă a societăţii de valori din care trăiesc şi m-am săturat să fiu minoritatea ignorată din majoritate. Creierul meu deja stagnează. Aura mea s-a înnegrit de atâta ură pe care ceilalţi şi-o revarsă involuntar şi asupra mea. Sunt deja scârbită de dorinţa altora de a mă transforma într-un exemplar de muzeu. Nu sunt unul.
Ca o consecinţă a celor de mai sus adaug faptul că nu vreau să îmi pierd copilăria şi singurele momente de linişte, ocazii de a sta în mijlocul familiei şi a prietenilor, respectiv weekendurile şi vacanţele făcând lucruri forţat. Nu îmi place să caut informaţii pe care să le uit, numai fiindcă sunt o elevă conştiincioasă care îşi face temele cu jenă. Nu ştiu unde vrea să mi se oprească ceasul, nu ştiu câte zile mai am de trăit şi cât timp vor mai fi oamenii aceştia minunaţi în viaţa mea, aşa că vreau să profit de clipele mele... pentru că niciun bugetar, niciun profesor, niciun guvern şi niciun om, pe caz general... nici chiar Dumnezeu... nu îmi va mai reda timpul, niciodată nu voi mai putea trăi aceşti 17 ani pe care acum din nefericire îi pătez cu amar şi regret, în căutarea sinelui. M-am plictisit deja de veşnica pedeapsă care oricum niciodată nu are drept urmare ambiţionarea noastră (sau a mea cel puţin)... şi mă enervează că nu au sesizat că, cu cât mă lovesc mai tare cu atât întorc mai lejer şi obrazul celălalt şi mă afund în prostia mea. Şi oare de ce? Pentru că şcoala asta m-a transformat într-o crizată. Nu îmi mai cunosc familia, valorile, sunt o victimă a propriilor mele sentimente refulate. Am trudit să arăt cine sunt şi niciodata nu am fost cine vroiau ceilalţi să fiu... pentru că nu sunt perfectă. Am obosit. Am obosit să mai plâng nopţile gândindu-mă că iar voi dezamăgi, am obosit să uit să mănânc şi să îi stresez pe ceilalţi din jurul meu fiindcă nu-mi valorifică viaţa şi nu mă consideră drept prioritatea lor. Dar stai... nu crezi că e greşit? Oare nu eu am uitat, în acest fel, să îmi trăiesc viaţa? Vreau să trăiască alţii în locul meu, vreau să se bucure alţii de mine, dar de ce? Pentru că eu nu mai am forţă. Nu mai sunt în stare. De ce să mă întind mai mult decât îmi permite plapuma? Pentru că sunt alţii puşi pe ambiţii? Eu nu mai pot face asta în continuare. Cosider că a venit vremea să nu mă mai sacrific pe mine şi să trăiesc în armonie cu lumea mea. Nu cu lumea altora.
Şi ce frumos ar fi să poată fi atât de simplu... să trag linie, să fac un calcul şi de mâine să o iau de la zero, fără resentimente, fără temeri, să uit cine am fost şi să nu mă mai gândesc la cine voi fi. Dar e dureros. E dureros că nu am cum să fac acest lucru, e dureros ca de unsprezece ani mă mint încontinuu din dorinţa de a fi un elev bun, un elev model, un om de succes, dar niciodată nu am ajuns acolo. Şi ce e mai rău e că toată această situaţie nu are un impact asupra şcolii - adică asupra nucleului - ci asupra vieţii mele sociale. Nu am chef de oameni. Nu îi mai suport. Am obosit atât de rău încât nu mai vreau să socializez, m-am pierdut definitiv în această lume şi mi-e aproape imposibil să mă mai trezesc acum. Şi ce fac eu cu viitorul meu? La ce mi-a folosit că m-am zbătut... dacă rezultatul nu mi-a adus decât frustrare şi supunere?
Este adevărat că şcoala este serviciul nostru, este cât se poate de adevărat că pentru noi muncim, dar m-am săturat să mor pentru a îndeplini cerinţele suplimentare, care... lasă-le să fie acolo că poate odată (după ce mori eventual) o să îţi folosească, pe care să mi le dea şefii. Nu suport şefii. Şi mai e o problemă. Toată viaţa (asta până să mă izbesc de acest "regim dictatorial"), mai exact la mama acasă am fost învăţată să fac ce îmi spune conştiinţa. Ba chiar se lăudau cu mine şi conştinciozitatea mea. Acum ce să mai fac cu această "conştiinţă" dacă deja cerinţele depăşesc ceea ce eu numeam "plăcere/necesitate" de a îndeplini o sarcină.
Uneori îmi pare rău că nu m-a făcut mama o repetentă, fără pic de conştiinţă şi care să şteargă băncile şcolii de praf cu prezenţa, afişându-mă ca obiect de mobilier ori decor. Să fi fost o epavă. Poate aveam acum o viaţă mai împlinită, poate nu mai trăiam cu frica zilei de mâine şi grija de a nu dezamăgi, poate că nu mai existau tărâmuri pe care să parcurg cu o dorinţă colosală de cunoaştere, dar care (dorinţă) să se izbească de zidurile raţiunii şi a acelor norme morale pe care de mică mi le-am impus. Poate că dacă aş fi fost aşa nu mai avea toată lumea pretenţii înalte de la mine şi poate astfel mi-aş fi permis să fiu un om. Nu un erou. Nu un geniu nebun şi neînţeles. Ci doar un simplu om. Dar, din nefericire... soarta a avut alte planuri cu mine.
Aşadar, după o atât de lungă şi încărcată emoţional pledoarie revin la întrebarea mea iniţială... care este cel mai important lucru în viaţă? Noi pentru ce trăim? Ce vrea Universul de la noi...? Şi mai ales... cine suntem noi?
De umplutură
Normal că mă deprimă schimbarea şi nu mi-e deloc uşor dar... problema e... cum pot fi eu însămi? Cum? Când eu nu ştiu cine sunt. Mda. Am o identitate, o cunosc. Am şi nişte limite pe care de asemenea nu mă încumăt să le depăşesc prea mult dar... dar râvnesc după libertate, după acel porumbel alb care să îmi aducă ramura de măslin, să ştiu că potopul a luat sfârşit, mai exact lupta cu propriile-mi frontiere pe care, din păcate, le am nesemnalizate.
Nu mă pronunţ, pentru că nu am nicio direcţie concretă, dar cred că mi-ar fi mult mai uşor dacă nu ar mai exista atâtea motive. Vorbesc despre fals, inadaptaţi şi inapţi dar nu reuşesc să constat că mă confrunt cu aceleaşi probleme. Sunt la fel. Poate ar fi cazul să nu îmi mai pese de consecinţe. Dar cum rămâne cu ceilalţi? :D
Nu mă pronunţ, pentru că nu am nicio direcţie concretă, dar cred că mi-ar fi mult mai uşor dacă nu ar mai exista atâtea motive. Vorbesc despre fals, inadaptaţi şi inapţi dar nu reuşesc să constat că mă confrunt cu aceleaşi probleme. Sunt la fel. Poate ar fi cazul să nu îmi mai pese de consecinţe. Dar cum rămâne cu ceilalţi? :D
Enrique - On top of you
Nu ştiu ce am de câteava zile... ascult excesiv Enrique Iglesias. Şi nu am inspiraţie. Deşi am atâtea gânduri amestecate în cap, devin responsabilă de ele. Atipic. Le păstrez doar pentru mine şi încerc să fiu fetiţă cuminte şi ascultătoare.
Do you spend your life, going back in your mind to that time?
Am avut ocazia să îmi amintesc de fluturaşii pe care i-am simţit atunci în stomac... cele mai lungi patru zile din viaţa mea şi cele mai dureroase. Să suferi de drag. Spun aceste lucruri cu nostalgie şi cu bucurie totodată. Am învăţat foarte multe în ultimele trei luni, chiar dacă preţul pe care l-am avut de plătit a fost liniştea uneori. Vorbesc sacadat, nu am inspiraţie, sunt obosită dar totodată fericită. Mă bucur de zilele senine din viaţa mea şi încerc pe cât posibil să le depăşesc pe acelea nefericite...
Mi-e dor de tine!
Te iubesc.
Mi-e dor de tine!
Te iubesc.
Nu am chef azi
Mama obişnuieşte să mă certe dacă afirm că sunt plictisită. Pentru ea acest lucru înseamnă că nu am nimic de făcut, iar în această situaţie trebuie... să mă fac cumva utilă. Dar, deşi nu îmi place să spun asta, greşeşte! M-am plictisit de ceea ce fac. M-am plictisit de scenariul pe care îl am de interpretat la infinit. E atât de sec şi lipsit de culoare... Nimic care să mă scoată din această monotonie acerbă. Dar trebuie să-mi duc la bun sfârşit soarta. Nu mă pot opune destinului, dar măcar încerc să lupt cu el.
În vorbe. Căci în fapte nici măcar să lupt nu mai ştiu. Sunt înconjurată de oameni ce se complac în comoditatea lor, oameni ce nu fac nimic - şi nu pentru că nu ar putea, ci fiindcă este mai comod să te mulţumeşti cu ceea ce ai. Cum mai pot eu razbate cand am de-a face cu ei? Când ei sunt viaţa mea? De unde forţă? Duc lipsă de încurajare şi competiţie, ajutor, un braţ care să alerge lângă braţul meu şi să mă ajute, să mă sprijine atunci când obosesc, dar să nu mă lase prea mult pe loc, ci să îmi sporească dorinţa de a ajunge la destinaţie.
Dar nu. Ei mă aşteaptă pe mine. Se aşteaptă de la mine să am forţa de a face singură acest drum... şi nu numai până la destinaţie ci "hin und zuruk". Măcar ştiu un lucru... dacă hotărăsc să mă întorc din drum... are cine să mă aştepte. Asta dacă nu cumva sunt prea ocupaţi cu pierderea timpului deconstructiv.
Dar degeaba mai vorbesc. Trebuie să ştiu că "aşa sunt ei" şi să mă obişnuiesc cu asta... căci eu nu pot funcţiona de una singură, ci mă alimentez cu forţă, pentru a atinge absolutul. Aş putea fi o valoare, aşa cum ar putea fi toţi cei din jurul meu... dar nu sunt şi asta fiindcă urmez majoritatea la groapă fiindcă nu pot lupta singură în minoritate... eu împotriva morilor de vânt.
În vorbe. Căci în fapte nici măcar să lupt nu mai ştiu. Sunt înconjurată de oameni ce se complac în comoditatea lor, oameni ce nu fac nimic - şi nu pentru că nu ar putea, ci fiindcă este mai comod să te mulţumeşti cu ceea ce ai. Cum mai pot eu razbate cand am de-a face cu ei? Când ei sunt viaţa mea? De unde forţă? Duc lipsă de încurajare şi competiţie, ajutor, un braţ care să alerge lângă braţul meu şi să mă ajute, să mă sprijine atunci când obosesc, dar să nu mă lase prea mult pe loc, ci să îmi sporească dorinţa de a ajunge la destinaţie.
Dar nu. Ei mă aşteaptă pe mine. Se aşteaptă de la mine să am forţa de a face singură acest drum... şi nu numai până la destinaţie ci "hin und zuruk". Măcar ştiu un lucru... dacă hotărăsc să mă întorc din drum... are cine să mă aştepte. Asta dacă nu cumva sunt prea ocupaţi cu pierderea timpului deconstructiv.
Dar degeaba mai vorbesc. Trebuie să ştiu că "aşa sunt ei" şi să mă obişnuiesc cu asta... căci eu nu pot funcţiona de una singură, ci mă alimentez cu forţă, pentru a atinge absolutul. Aş putea fi o valoare, aşa cum ar putea fi toţi cei din jurul meu... dar nu sunt şi asta fiindcă urmez majoritatea la groapă fiindcă nu pot lupta singură în minoritate... eu împotriva morilor de vânt.
Eliberarea resentimentelor
Sunt fată, cândva voi fi femeie... poate mamă, poate doar nălucă, dar oricum ar fi, descendentă din Venus şi cu aceeaşi graţie dureros de geloasă a femeii-mamă şi soţie, Herra, nu îmi pot renega latura feminină. Oricât m-aş strădui. Dumnezeu m-a vrut slabă şi neajutorată, să-mi cerşesc propria milă şi a celor puternici cu numele ori cu fapta. Nu sunt bărbat, oricât mi-aş dori, şi cu cât voi râvni mai mult la condiţia masculină, cu atât sângele femeiesc din mine se va revolta şi-mi va obstrucţiona înţelegerea şi fericirea.
Nu vreau să mai cred în schimbare şi cu atât mai mult nu mai doresc a fi dependentă de viitor, atâta timp cât uit importanţa prezentului. Vreau să învăţ să mă iubesc pe mine însămi, pentru a putea, într-un final, să vă iubesc pe voi şi mai presus de toate, viaţa. Închid degeaba ochii sperând că voi putea închide frica. Mă îmbrăţişează şi încerc să o depăşesc. Urăsc veştile proaste şi încă o dată, pentru ultima oară, mă urăsc pe mine în incapacitatea mea de a privi obiectiv viaţa. Nimic nu ar putea fi vreodată perfect atâta timp cât voi continua să fiu idealistă, să mă otrăvesc cu nevoi viitoare, ignorându-le pe acelea prezente. Aşteptările mele trebuie de acum înainte să vină din partea propriei persoane şi să se lovească de bariele binelui, nemai lăsând ca până acum, să se blocheze la contactul cu lumea. Căci, veşnica mea latură nemulţumită, nu-mi va aduce niciodată fericirea, iar veşnicele văicăreli mă vor transforma într-o văduvită de mine însămi. Învăţ să mă respect şi să te respect, să ne respect şi mai departe să vă respect. Iar în ceea ce-l priveşte pe el, el... cel prezent, cel ce este nu cel ce aş vrea sau aştept să fie... pe el... îl apreciez. Şi da, luptă pentru mine dar eu mă opun. Fiindcă am suferinţă în program. Dar, programul s-a terminat, viaţa e frumoasă când înveţi să primeşti şi să dăruieşti dragostea ta fără a mai căuta vină sau vreun ipotetic "de ce". Atâta timp cât gândesc că nu va fi bine, niciodată teama mea nu va înceta şi mă voi răscoli în acelaşi pat al durerii în care propriu-mi supraeu se va amuza de prostia mea şi se va hrăni cu lacrimile mele. Nu vreau să mă sting, nu vreau să devin o victimă, nu mai vreau să judec şi încetez a crede în nimic. De acum, viaţa mea... este a mea. O trăiesc în deplină linişte cu lumea exterioară şi evit să cred că schimbul îmi va genera vreodată fericirea, dacă nu învăţ să o văd în ceea ce deja am.
Sunt feminină... oricât aş încerca să ascund. Echilibrul va fi în mine... şi de acum deja este. Încetez. Autoconvingerea şi-a jucat rolul în trecutul apropiat de o secundă. Acum m-am metamorfozat, am evoluat şi mă îndrept spre explorarea fiecărei particule din mine. Sunt om şi sunt fericită, departe de greutăţile pe care, ca om, le voi întâmpina.
Nu vreau să mai cred în schimbare şi cu atât mai mult nu mai doresc a fi dependentă de viitor, atâta timp cât uit importanţa prezentului. Vreau să învăţ să mă iubesc pe mine însămi, pentru a putea, într-un final, să vă iubesc pe voi şi mai presus de toate, viaţa. Închid degeaba ochii sperând că voi putea închide frica. Mă îmbrăţişează şi încerc să o depăşesc. Urăsc veştile proaste şi încă o dată, pentru ultima oară, mă urăsc pe mine în incapacitatea mea de a privi obiectiv viaţa. Nimic nu ar putea fi vreodată perfect atâta timp cât voi continua să fiu idealistă, să mă otrăvesc cu nevoi viitoare, ignorându-le pe acelea prezente. Aşteptările mele trebuie de acum înainte să vină din partea propriei persoane şi să se lovească de bariele binelui, nemai lăsând ca până acum, să se blocheze la contactul cu lumea. Căci, veşnica mea latură nemulţumită, nu-mi va aduce niciodată fericirea, iar veşnicele văicăreli mă vor transforma într-o văduvită de mine însămi. Învăţ să mă respect şi să te respect, să ne respect şi mai departe să vă respect. Iar în ceea ce-l priveşte pe el, el... cel prezent, cel ce este nu cel ce aş vrea sau aştept să fie... pe el... îl apreciez. Şi da, luptă pentru mine dar eu mă opun. Fiindcă am suferinţă în program. Dar, programul s-a terminat, viaţa e frumoasă când înveţi să primeşti şi să dăruieşti dragostea ta fără a mai căuta vină sau vreun ipotetic "de ce". Atâta timp cât gândesc că nu va fi bine, niciodată teama mea nu va înceta şi mă voi răscoli în acelaşi pat al durerii în care propriu-mi supraeu se va amuza de prostia mea şi se va hrăni cu lacrimile mele. Nu vreau să mă sting, nu vreau să devin o victimă, nu mai vreau să judec şi încetez a crede în nimic. De acum, viaţa mea... este a mea. O trăiesc în deplină linişte cu lumea exterioară şi evit să cred că schimbul îmi va genera vreodată fericirea, dacă nu învăţ să o văd în ceea ce deja am.
Sunt feminină... oricât aş încerca să ascund. Echilibrul va fi în mine... şi de acum deja este. Încetez. Autoconvingerea şi-a jucat rolul în trecutul apropiat de o secundă. Acum m-am metamorfozat, am evoluat şi mă îndrept spre explorarea fiecărei particule din mine. Sunt om şi sunt fericită, departe de greutăţile pe care, ca om, le voi întâmpina.
Din cenaclul viselor
Sunt obosită. Singurul meu obiectiv rămas în picioare este somnul... şi totuşi ar mai fi unul, mult mai important.
Te aştept să vii acasă, obosit, plictisit dar cu dor nebun de mine. Visez... închid ochii şi te văd. Mă ţii în braţe, te joci cu părul meu şi-mi şopteşti că mă iubeşti. Am urât atât de puternic viaţa... dar acum o iubesc. Deja e obişnuinţă, deja e un lucru firesc să-ţi intersectez privirea cu ochii minţii şi să radiez de fericire. E un sentiment superb acesta de a putea fi eu însămi cu tine însuţi. Am învăţat asta. E fericire şi naturaleţe.
Te aştept să vii acasă, obosit, plictisit dar cu dor nebun de mine. Visez... închid ochii şi te văd. Mă ţii în braţe, te joci cu părul meu şi-mi şopteşti că mă iubeşti. Am urât atât de puternic viaţa... dar acum o iubesc. Deja e obişnuinţă, deja e un lucru firesc să-ţi intersectez privirea cu ochii minţii şi să radiez de fericire. E un sentiment superb acesta de a putea fi eu însămi cu tine însuţi. Am învăţat asta. E fericire şi naturaleţe.
Good things
Se întâmplă ceva ciudat. Poate pur şi simplu nu sunt eu capabilă să accept ideea de... a-mi merge şi mie în sfârşit bine în viaţă. Oricum ştiu că lucrurile bune nu durează prea mult şi, la urma urmei, poate că vorba tatei "aşa era şi bunica întainte cu două săptămâni să moară" se aplică.
Sentimentele mele sunt bine merci, iubesc şi sunt iubită şi nu prea mai fac mare caz de asta, pe plan profesional (dacă o pot numi deocamdată astfel) îmi merge nesperat de bine - situaţia mea din catalog fiind mai bună decât aş fi visat vreodată, sprijin am de pe unde se poate... dar ascund în mine totuşi o durere pe care o ignor. E vorba de aceea fizică. Mai am 18 zile de trăit (conform viselor de anii trecuţi) ... sau poate atâtea de fericire. Nu ştiu. Sunt obosită şi am probleme cu statul pe picioare ori dreaptă şi mi-este frică să privesc în viitor - mai mult decât atât, mi-este imposibil.
Per ansamblu, sunt bine. Masculină :)), mă axez pe succes. Deocamdată îmi iese. Ce mă aşteaptă mai departe?
30 noiembrie...
Sentimentele mele sunt bine merci, iubesc şi sunt iubită şi nu prea mai fac mare caz de asta, pe plan profesional (dacă o pot numi deocamdată astfel) îmi merge nesperat de bine - situaţia mea din catalog fiind mai bună decât aş fi visat vreodată, sprijin am de pe unde se poate... dar ascund în mine totuşi o durere pe care o ignor. E vorba de aceea fizică. Mai am 18 zile de trăit (conform viselor de anii trecuţi) ... sau poate atâtea de fericire. Nu ştiu. Sunt obosită şi am probleme cu statul pe picioare ori dreaptă şi mi-este frică să privesc în viitor - mai mult decât atât, mi-este imposibil.
Per ansamblu, sunt bine. Masculină :)), mă axez pe succes. Deocamdată îmi iese. Ce mă aşteaptă mai departe?
30 noiembrie...
Ziua recunoştinţei!
Ahh... încă o zi a recunoştinţei. M-am gândit de-a lungul lunii să renunţ la acest obicei întrucât persoanele cărora le dedic acest articol rămân aproximativ aceleaşi, ba mai mult... pe unele sunt nevoită să le şterg de la o lună la alta, lucru care mă dezamăgeşte. Şi totuşi, nu am să renunţ la acest obicei întrucât consider totuşi că acele... 2-3 persoane ce în mod constant se regăsesc şi au un impact major asupra vieţii mele... merită acest gest din partea mea. Nu ştiu încă să fac mai mult deşi încerc de la un moment la altul să aduc îmbunătăţiri...
Adina - "Oriunde ne-am afla avem nevoie de acei care bat drumul lung al prieteniei, de la casele lor până la noi." (Stephen Peters)
PS: Nu m-ai lăsat să mor. Te-ai întors, m-ai luat în braţe, am plâns împreună şi apoi m-ai dus în locul meu preferat. Eşti deosebită!
Alex R. - "Nu poţi răsplăti gratitudinea; poţi doar, la rându-ţi să fii bun cândva, undeva, pe parcursul vieţii" (Anne Morrow Lindbergh)
PS: Faptul că nu m-ai crezut ridicolă când mă văitam şi că mai mult decât atât... ai avut încredere în mine... înseamnă enorm!
Florina - "Îţi mulţumesc că dăruieşti şi nu ceri altceva decât respect." (Pam Brown)
PS: Eşti oglinda imaginaţiei mele într-o formă pe care nici chiar eu nu o pot contura. Mereu demnă de a-mi aminti cât este de specială viaţa... prin faptul că învăţăm să ne cunoaştem...
Ionuţ - "Dragostea nu este numai flori, zâmbete, iubire, ci înseamnă şi lacrimi,
dorinţă, pasiune şi de aceea puţini au privilegiul de a-i descoperi
puterea." (Octavian Paller)
PS: Cel mai greu mi-este să îţi scriu ţie. O tornadă de gânduri şi păreri, sentimente ori fluturi în stomac. Eşti gândul ce mă duce pe tărâmul viselor, eşti visul din timpul nopţii, imaginea şi emoţia ce-mi deschide ochii dimineaţa şi cam tot ceea la ce trag cu ochiul minţii în timpul zilei. Motivul pentru care aştept o nouă zi. Eşti tu. Cel ce îmi dă motive să le mulţumesc celor din jurul meu că îmi sunt alături... din prea mult dor de tine.
Laura - "Curăţia sufletească, lipsa oricărui simţământ de ură prelungesc, fără doar şi poate, durata tinereţii." (Standhal)
PS: Râzi cu mine, lăcrimezi cu mine şi... ştii că nu sunt fericită când ceilalţi cred asta.
Mări - "Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut." (Confucius)
PS: mulţumesc că m-ai ascultat atunci când aveam nevoie de autoconvingere!
Ovidiu - "Fericirea o atingi arareori, dar merită să alergi după ea toată viaţa." (Standhal)
PS: Joaca este amuzantă... mai ales atunci când alternativa este maturizarea forţată. Aaa...şi da. Mulţumesc că ai grijă de stomacul meu :)).
Sana - "Nu voi cădea pradă singurătăţii şi izolării atâta timp cât eşti lângă mine. Şi acesta este darul cel mai de preţ." (Margot Thomson)
PS: Vecină, prietenă, tovarăşă de vorbe, DJ, umărul e care se scurg cele mai multe din lacrimile mele, mătuşică... nu am cuvinte ori gesturi suficient de expresive... dar tu ştii deja! Nu asta e deosebit?
Silvia - "Micile gesturi repetate de o mie de ori sunt cele mai valoroase" (Pushpa Patel)
PS: Zâmbeşti frumos, emani bucurie şi îmi aminteşti cât de frumoasă este viaţa. Mereu acolo să mă admiri când în ochii mei mă devalorizez.
Adina - "Oriunde ne-am afla avem nevoie de acei care bat drumul lung al prieteniei, de la casele lor până la noi." (Stephen Peters)
PS: Nu m-ai lăsat să mor. Te-ai întors, m-ai luat în braţe, am plâns împreună şi apoi m-ai dus în locul meu preferat. Eşti deosebită!
Alex R. - "Nu poţi răsplăti gratitudinea; poţi doar, la rându-ţi să fii bun cândva, undeva, pe parcursul vieţii" (Anne Morrow Lindbergh)
PS: Faptul că nu m-ai crezut ridicolă când mă văitam şi că mai mult decât atât... ai avut încredere în mine... înseamnă enorm!
Florina - "Îţi mulţumesc că dăruieşti şi nu ceri altceva decât respect." (Pam Brown)
PS: Eşti oglinda imaginaţiei mele într-o formă pe care nici chiar eu nu o pot contura. Mereu demnă de a-mi aminti cât este de specială viaţa... prin faptul că învăţăm să ne cunoaştem...
Ionuţ - "Dragostea nu este numai flori, zâmbete, iubire, ci înseamnă şi lacrimi,
dorinţă, pasiune şi de aceea puţini au privilegiul de a-i descoperi
puterea." (Octavian Paller)
PS: Cel mai greu mi-este să îţi scriu ţie. O tornadă de gânduri şi păreri, sentimente ori fluturi în stomac. Eşti gândul ce mă duce pe tărâmul viselor, eşti visul din timpul nopţii, imaginea şi emoţia ce-mi deschide ochii dimineaţa şi cam tot ceea la ce trag cu ochiul minţii în timpul zilei. Motivul pentru care aştept o nouă zi. Eşti tu. Cel ce îmi dă motive să le mulţumesc celor din jurul meu că îmi sunt alături... din prea mult dor de tine.
Laura - "Curăţia sufletească, lipsa oricărui simţământ de ură prelungesc, fără doar şi poate, durata tinereţii." (Standhal)
PS: Râzi cu mine, lăcrimezi cu mine şi... ştii că nu sunt fericită când ceilalţi cred asta.
Mări - "Cea mai mare glorie nu o dobândeşti atunci când nu eşti doborât niciodată, ci atunci când te ridici după ce ai căzut." (Confucius)
PS: mulţumesc că m-ai ascultat atunci când aveam nevoie de autoconvingere!
Ovidiu - "Fericirea o atingi arareori, dar merită să alergi după ea toată viaţa." (Standhal)
PS: Joaca este amuzantă... mai ales atunci când alternativa este maturizarea forţată. Aaa...şi da. Mulţumesc că ai grijă de stomacul meu :)).
Sana - "Nu voi cădea pradă singurătăţii şi izolării atâta timp cât eşti lângă mine. Şi acesta este darul cel mai de preţ." (Margot Thomson)
PS: Vecină, prietenă, tovarăşă de vorbe, DJ, umărul e care se scurg cele mai multe din lacrimile mele, mătuşică... nu am cuvinte ori gesturi suficient de expresive... dar tu ştii deja! Nu asta e deosebit?
Silvia - "Micile gesturi repetate de o mie de ori sunt cele mai valoroase" (Pushpa Patel)
PS: Zâmbeşti frumos, emani bucurie şi îmi aminteşti cât de frumoasă este viaţa. Mereu acolo să mă admiri când în ochii mei mă devalorizez.
Leapşă muzicală
Am cules o leapşă care presupune promovarea melodiilor româneşti. Astfel am de realizat un top 10 melodii preferate româneşti. Este puţin greu desigur, fiindcă sunt influenţată de ceea ce îmi trece acum prin minte şi poate omit ceva dar încerc. De asemenea, nu am să pun mai multe melodii ale aceleiaşi trupe (aceluiaşi interpret) aici ştiindu-se că am anumite formaţii pe care le ascult la epuizare (a se vedea Holograf ori Taxi).
Locul 10: Nane - Gânduri la miezul nopţii
Locul 9: Ana Maria - Ochii tăi
Locul 8: Voltaj - Scrisoare
Locul 7: Paula Seling - Timpul
Locul 6: Marcel Pavel - Frumoasa mea
Locul 5: Direcţia 5 - Îngerul meu
Locul 4: Ducu Bertzi - M-am îndrăgostit numai de ea
Locul 3: Taxi - Te văd în toate femeile
Locul 2: Florin Chilian - Zece
Locul 1: Holograf - Ochii tăi
Cred că am fost prea subiectivă. Mai sunt foarte multe melodii superbe... unele mai frumoase decât acestea...
Enjoy!
Leapşa pleacă spre Iulia.
Locul 10: Nane - Gânduri la miezul nopţii
Locul 9: Ana Maria - Ochii tăi
Locul 8: Voltaj - Scrisoare
Locul 7: Paula Seling - Timpul
Locul 6: Marcel Pavel - Frumoasa mea
Locul 5: Direcţia 5 - Îngerul meu
Locul 4: Ducu Bertzi - M-am îndrăgostit numai de ea
Locul 3: Taxi - Te văd în toate femeile
Locul 2: Florin Chilian - Zece
Locul 1: Holograf - Ochii tăi
Cred că am fost prea subiectivă. Mai sunt foarte multe melodii superbe... unele mai frumoase decât acestea...
Enjoy!
Leapşa pleacă spre Iulia.
Conspiraţia pandemică datează din 2006
În ultima vreme cel mai discutat subiect îl reprezintă gripa nouă. Primesc tot felul de mailuri şi aud la ştiri diverse. Eu sunt oricum oarecum sceptică şi sunt de părere că totul este planificat şi mediatizat cu un scop.
Astăzi am primit prin mail următoarea ştire:
Astăzi am primit prin mail următoarea ştire:
Ziarul National (Bogdan Panturu) | Astazi
Dupa cum se stie, Organizatia Mondiala a Sanatatii a bagat intreaga planeta in 'carantina' declarind pandemia de gripa noua sau porcina. Si e normal ca in aceste conditii fiecare, de la guvernanti la sefi de companii,
sa se ia masurile ce se cuvin pentru a impiedica raspindirea virusilor. Dar ce faci cind dai de un document al unei companii care inca din 2006 era convinsa 100% ca in urmatorii cinci ani sigur va avea loc o pandemie si redacta un plan detaliat de masuri impotriva gripei?
Presupuneri de… 100%
Pe data de 2 noiembrie, site-ul canadian 'preventdisease.com' a postat 7 pagini dintr-un document intern al companiei IBM intitulat 'Planul de Achizitii pentru Servicii & Global IOT Europa, Sinteza Planului Pandemic'. Astfel, potrivit site-ului canadian, documentul este unul interdepartamental, si a fost distribuit nivelului superior de management al IBM, in Franta in anul 2006. Care sint principalele presupuneri ale planului IBM? Potrivit documentului postat de 'preventdisease.com', din care spicuim, 'Exista o sansa de 100% ca in urmatorii 5 ani sa existe o pandemie. In timpul pandemiei un maxim de 30% din forta de munca va fi disponibila. Vom face un plan pentru doua valuri pandemice, fiecare cu o durata de 12 saptamini, cu o perioada de 12 saptamini de pauza. Va exista un semnal declansator din partea Corporate Pandemic VP probabil cu citeva zile inaintea semnalului declansator oficial venit din partea OMS. In fiecare tara unde operam, vom raspunde pozitiv cerintelor guvernelor. Pandemia va dura 12 saptamini, iar al doilea val va urma la 3-4 luni dupa. Absentele personalului vor fi peste nivelul normal si vor creste in timp ajungind la un maxim de 50% pentru o perioada de aproximativ doua saptamini, in plinul unui val pandemic sever'. Potrivit 'preventdisease.com' documentul descrie de asemenea 'carantine' si proceduri operationale spre a fi luate cind se va anunta oficial 'pandemia' de catre Organizatia Mondiala a Sanatatii. Concluzia? Cunoasterea dinainte a unui astfel de eveniment nu putea sa existe, decit daca pandemia era un eveniment planificat, se arata pe pagina electronica.
Eveniment? Care eveniment?
Pe linga precizia de 100% pe care o releva documentul, mai apare o fraza in care un cuvint nu are ce cauta. Fraza din document este aceasta: 'Daca nu putem defini toti Clientii Critici inaintea evenimentului, atunci vom avea nevoie de un proces (validare/escalare) pentru a autoriza servicii catre Clientii Critici care nu exista pe lista initiala'. Ce cuvint nu are ce cauta aici? Cuvintul EVENIMENT. Pentru ca, evenimentul este o actiune ce are o desfasurare certa intr-un spatiu si intr-un timp dat. Adica un eveniment intotdeauna va avea loc in anumite conditii impuse de organizator. Cam acesta ar fi firul logic ce ar defini un eveniment. Cit despre definitia cuvintului, potrivit DEX, 'evenimentul' este o intimplare importanta, de mare insemnatate… Incheiem cu concluzia celor de la 'preventdisease.com': 'Cu siguranta, acest document este dovada clara ce demonstreaza ca 'pandemia' de gripa aviara/porcina actuala este un eveniment orchestrat ce duce la vaccinari in masa sponsorizate de OMS si Natiunile Unite. Acest singur document dovedeste definitiv ca exista o intelegere secreta la nivel international in spatele 'pandemiei de gripa aviara/porcina' si un plan international de a crea o boala la nivel mondial'. Sigur, exista posibilitatea ca documentul respectiv sa fie contrafacut de un adept al 'Teoriei Conspiratiei'. Daca e asa, de ce a asteptat trei ani ca sa-l faca public? Ca sa fie 'facatura' mai de incredere? Nu ne putem pronunta… Si nici nu ne-am propus asta… I-am contactat telefonic pe cei de la IBM Romania care ne-au declarat ca nu au cunostinta de acest document, prin urmare nu comenteaza.
Aceasa stire a fost preluata de pe Ziarul National.
Absent
Astăzi, în pielea mea, nu sunt eu. E altcineva. Te rog, întoarce capul şi caută-mă târziu, mâine. Nu mă striga fiindcă nu-ţi voi răspunde. Nu exist - am creat un alt univers artificial, paralel în care nu ai acces. Sunt doar eu pentru mine. Poate este o carapace, poate miezul rece a ieşit la suprafaţă şi a pus stăpânire pe mine, poate m-am străduit prea mult să înţeleg... sau poate pur şi simplu am nevoie să mă ascund, am nevoie de linişte. Învăţ să nu mai gândesc, să mor o clipă şi să las un loc gol pentru amintirea mea. Nu întreba ce am. Nu înţelegi? Nu sunt eu. Nu îţi pot răspunde nimic acum. Nici măcar Luna nu mai e de partea mea acum. Nu mai cunosc cuvinte, nimic. Trăiesc o viaţă prea rece şi nu mă mai cunosc. Şi nu, nu tu ai făcut asta... ci eu am acceptat să te ascund în viaţa mea. Voi mai cunoaşte vreodată copilăria? Acea parte frumoasă a adolescenţei care îmi lipseşte? Sau sunt condamnată la vid? Cândva îmi plăceau poveştile...
Recente
Iar eu cu filozofiile mele de viaţă... de moment. Spun şi dau din mine lucruri atât de mari, dar când mă gândesc să le notez... îmi pierd interesul. Asta nu e tocmai plăcut deşi mă pot asemăna marelui Petre Ţuţea (glumesc, nu loviţi). Era oricum vorba de o teorie conform căreia noi înşine, chiar şi când credem că suntem stăpâni pe noi, de fapt suntem conduşi de o forţă mult superioară nouă care ne manevrează toate mişcările... dar cred că avântul deja mi-e tăiat având în vedere că şi Freud vorbeşte foarte mult despre acest lucru în psihanaliză şi în existenţa mai multor dimensiuni... aşa că am şi eu idei geniale dar din păcate le-au avut alţii înaintea mea.
În altă ordine de idei... toată lumea zice că sunt kinky de la o vreme :)). Mă port ciudat, reacţionez ciudat şi vorbeşte gura fără mine. Nu ştiu nici eu ce se întâmplă dar e amuzant. În sfârşit mă simt eliberată de un stres pe care îl aveam de mult timp, acum când mi s-au confirmat mai multe ipoteze şi în sfârşit (deşi ca niciodată... mi-e o frică groaznică de viitor şi refuz să privesc într-acolo) accept fericirea.
În altă ordine de idei... toată lumea zice că sunt kinky de la o vreme :)). Mă port ciudat, reacţionez ciudat şi vorbeşte gura fără mine. Nu ştiu nici eu ce se întâmplă dar e amuzant. În sfârşit mă simt eliberată de un stres pe care îl aveam de mult timp, acum când mi s-au confirmat mai multe ipoteze şi în sfârşit (deşi ca niciodată... mi-e o frică groaznică de viitor şi refuz să privesc într-acolo) accept fericirea.
... I can't risk one moment all alone...
Ce frumoasă e viaţa, când primeşti veşti bune. Nu mai este cazul să mă internez. Am scăpat... şi aceasta este cu adevărat cea mai frumoasă veste. Sinuzita mea există dar nu mai este atât de supărătoare - nu momentan. Şi voi avea grijă să dispară definitiv. Tratament acasă, zile însorite.
Sunt atât de fericită...
... şi deşi am spus că încetez... nu pot. Îţi mulţumesc că m-ai ţinut de mână şi nu m-ai lăsat singură o clipă, îţi mulţumesc că m-ai făcut să râd când simţeam emoţiile încălzindu-mi vârful nasului... îţi mulţumesc că ai păstrat liber dar cald şi parfumat... un loc în inima ta în care să mă pot ascunde mereu când se lasă frigul. Am prins cu tine primii fulgi de nea ai acestui an. Am râs şi m-am jenat. Dar a meritat. Este o coală frumos scrisă... şi e a noastră.
Sunt atât de fericită...
... şi deşi am spus că încetez... nu pot. Îţi mulţumesc că m-ai ţinut de mână şi nu m-ai lăsat singură o clipă, îţi mulţumesc că m-ai făcut să râd când simţeam emoţiile încălzindu-mi vârful nasului... îţi mulţumesc că ai păstrat liber dar cald şi parfumat... un loc în inima ta în care să mă pot ascunde mereu când se lasă frigul. Am prins cu tine primii fulgi de nea ai acestui an. Am râs şi m-am jenat. Dar a meritat. Este o coală frumos scrisă... şi e a noastră.
De la o etapă la alta.
Şi ce se întâmplă atunci când rămâi în urmă dar întinzi cu încredere mâna crezând că te vei prinde la un momentdat de ceva... şi zâmbeşti.
Cum rămâne cu tine? Aşa-i că ai uitat ce ţi-ai promis cândva? Nu mai ştii cum spuneai că tu nu te vei lăsa călcată în picioare, spuneai că tu nu vei iubi şi că nu vrei nimic decât să te ai pe tine înainte.
Eh... copilăria. Ce ştie ea despre viaţă? Feţi frumoşi, Sailor Moon şi trei purceluşi.
Şi te-ai metamorfozat... şi-ai evoluat... şi închizi ochii. Hai, te rog, prinde putere şi râzi de ce ai ajuns. Aşa-i că e altfel să aştepţi să te prindă de mână, când nu depui efortul de a o ţine întinsă, când nu ai jena că stai ca o cerşetoare de sentimente şi mai ales... când îl aştepţi râzând. Atunci şi rezultatul va fi altul. Se va întoarce şi... în loc să te prindă violent de mână şi să te târască după el... te va prinde în braţe şi, de drag, nu te va mai elibera...
Asta este evoluţia.
Cum rămâne cu tine? Aşa-i că ai uitat ce ţi-ai promis cândva? Nu mai ştii cum spuneai că tu nu te vei lăsa călcată în picioare, spuneai că tu nu vei iubi şi că nu vrei nimic decât să te ai pe tine înainte.
Eh... copilăria. Ce ştie ea despre viaţă? Feţi frumoşi, Sailor Moon şi trei purceluşi.
Şi te-ai metamorfozat... şi-ai evoluat... şi închizi ochii. Hai, te rog, prinde putere şi râzi de ce ai ajuns. Aşa-i că e altfel să aştepţi să te prindă de mână, când nu depui efortul de a o ţine întinsă, când nu ai jena că stai ca o cerşetoare de sentimente şi mai ales... când îl aştepţi râzând. Atunci şi rezultatul va fi altul. Se va întoarce şi... în loc să te prindă violent de mână şi să te târască după el... te va prinde în braţe şi, de drag, nu te va mai elibera...
Asta este evoluţia.
Adolescenţa
Ce se întâmplă cu noi? Odată cu vârsta creşte şi prostia din noi... devenim mai imaturi decât eram înainte, facem gesturi tâmpite şi râdem mult. Am învăţat să plângem, să râdem, să iubim şi să suferim, dar tot acest amalgam de trăiri nu a făcut decât să ne transforme în sclavi ai unor păreri, sclavi ai clipelor. Trăim într-adevăr clipa dar... pe urmă realizăm că am fi vrut să spunem mai mult, să ne prostim mai puţin şi... DOAMNE! Cum să spunem aşa ceva? Cu doar câteva clipe în urmă nu am fi fost capabili de un asemenea gest. "Se află şi ei în treabă" mi se răspundea când eram la vârsta întrebărilor, în legătură cu aceia care trăiau în veselia adolescenţei. E frumos, nu neg. E frumoasă această "aiureală" generală. Îmi place că suntem curioşi, suntem frumoşi, suntem prinşi într-o campanie a inocenţei idioate mascate şi spun asta fiindcă noi... noi habar n-avem câtă puritate ne străluceşte încă în ochi. Dorinţă de viaţă, suprimată uneori... dar ce revine apoi la cote maxime după un zîmbet, îmbrăţişarea unei prietene ori sărutul lui...
Nu facem decât să epatăm şi să iubim viaţa... şi realizez acum, că şi atunci când plâng, şi atunci când sunt învăluită în energie negativă... iubesc viaţa. Vrem mereu mai mult, dar în realitate ne temem. De-asta nici nu acţionăm. Din frică. Şi frica este cea care ne trece uşor prin toate aceste faze. Dar consider că uneori este bine să ne fie frică. Trăim în continuare inocenţa.
Nu facem decât să epatăm şi să iubim viaţa... şi realizez acum, că şi atunci când plâng, şi atunci când sunt învăluită în energie negativă... iubesc viaţa. Vrem mereu mai mult, dar în realitate ne temem. De-asta nici nu acţionăm. Din frică. Şi frica este cea care ne trece uşor prin toate aceste faze. Dar consider că uneori este bine să ne fie frică. Trăim în continuare inocenţa.
Letargie
... mă caracterizează de la o vreme. Poate sunt astenii de toamnă, poate planetele o iau razna dar am devenit tot mai apatică. Încep un lucru dar nu prea îl termin. Nu mă prea pot concentra la nimic şi noaptea mă trezesc într-una: ba visez urât, ba mi-e prea cald, ba mă urstură în gât, ba mi-e sete... mai nou zice mami că şi sforăi. Asta e culmea. Nu am sforăit niciodată. Cred că e din cauza sinuzitei care şi-a revenit (dar despre care tocmai speram că am mai scăpat... aşa... paradoxal fiindcă mă simt mai bine).
N-am chef. Deşi toamna e anotimpul meu preferat... pentru prima dată vreau să treacă toamna. Deşi nu sunt ferm convinsă, adică habar n-am. E ok.
N-am chef. Deşi toamna e anotimpul meu preferat... pentru prima dată vreau să treacă toamna. Deşi nu sunt ferm convinsă, adică habar n-am. E ok.
Inconştienţă
Microbi instalaţi, gât roşu, faringe inflamat... sinuzită.
Nas înfundat, aşteptare, briza râului, răcoare de octombrie târziu...
Plete fluturânde, sentimente eliberate...
...fluturi vii, corp cald, acoperământ rece...
îmbrăţişare.
Strâns, foarte strâns, ochi închişi.
Scooter, viteză, curent...
...geacă.
Lent, revenire -
a meritat.
.................................................................
= aoleu mamă.
Nas înfundat, aşteptare, briza râului, răcoare de octombrie târziu...
Plete fluturânde, sentimente eliberate...
...fluturi vii, corp cald, acoperământ rece...
îmbrăţişare.
Strâns, foarte strâns, ochi închişi.
Scooter, viteză, curent...
...geacă.
Lent, revenire -
a meritat.
.................................................................
= aoleu mamă.
... recunoaştere
Această frază care îmi dicta foarte devreme, înainte ca eu să-mi pot face o idee proprie, să gîndesc că toţi bărbaţii sînt nişte nemernici, eu ţi-o înapoiez. Din motive care sînt doar ale tale, oricare le-ar fi originea, tu ai ales sau acceptat să faci din aceasta deviza ta, dar este numai părerea ta despre bărbaţi. Eu am acceptat pînă acum să fiu purtătoarea acestei credinţe şi mă simt responsabilă în ceea ce mă priveşte la această alegere. Astăzi îmi dau seama în ce măsură această frază mă stînjeneşte în viaţa mea de femeie, îmi dau seama în ce măsură viziunea mea asupra relaţiilor de iubire a fost influenţată de afirmaţiile tale. Nu mămai recunosc în decizia de a fi aliatul tău secret, pe post de releu care transmite această convingere. Nu mai doresc să păstrez acest mesaj în mine, pentru că simt că el nu este bun pentru mine. Nu vreau să transmit şi eu fiicei mele această opinie despre bărbaţi, ci o moştenire mai optimistă, care să-i trezească dorinţa de viaţă. Aceasta este numai părerea ta despre bărbaţi, nu o consider ca fiind şi a mea şi de aceea ţi-o înapoiez.
(Jacques Salome - Puterea de a fi tu însuţi)
Abonaţi-vă la:
Postări (Atom)
